miercuri, 28 decembrie 2011

Conferință - Realismul Crăciunului - Pr. Constantin Necula

                                      Parohia Sf. Ana și Centrul cultural catehetic Sf. Chiril al Ierusalimulu din Tîrgu Mureș a organizat în data de 21 decembrie o seară duhovnicească avândul ca invitat pe Pr. Constantin Necula profesor al Facultății de Teologie Ortodoxă din Sibiu. Tema întâlnirii a fost "Realismul Crăciunului"


Puteți descarca înregistrarea conferinței de aici: link


Photo: Andruş Ciprian

La Mulți Ani!

luni, 19 decembrie 2011

Să nu confundăm lumina beculeţelor cu Lumina Crăciunului

În căutarea sărbătorilor

Dr. Andreea Hefco

Mai sunt câteva zile până la Crăciun. Am auzit dorinţe pentru daruri de linişte, de pace, de mai multă bucurie şi am ştiut că nu sunt doar cuvinte frumoase sau urări pentru felicitări. Cei care le-au rostit erau dintre cei care căutaseră Crăciunul în inima familiei şi a prietenilor, dar şi în magazine bogat ornate, în locuri cu peisaje mirifice, în filme de sezon, în colinde şi în cadouri frumoase. Şi totuşi nu l-au găsit. Pentru că sărbătoarea aceea nu e numai o dată roşie în calendar. E o stare. E un loc. Şi dacă doriţi, vă invit să mergem împreună să o găsim.

Un prim indiciu pentru această căutare este că exteriorul ajută, dar nu atât de mult pe cât am putea crede. Ornamentele strălucitoare, luminile din vitrine sau din casele noastre, mirosul de cozonac sau cântecul de colinde ne încălzesc sufletele şi ne aduc ceva din mireasma bucuriei. Această mireasmă are rolul de a ne pregăti, de a ne face poftă de bucuria cea adevărată. De asemenea poate uşura deschiderea şi poate netezi drumul. Dar, din păcate, oricât am încerca să batem cărări exterioare, simţim că ele nu ne pot duce la destinaţie. Doar ne ajută. Chiar şi prin aceea că oricât le-am umblat, nu au reuşit să ne introducă în ieslea sfântă a Naşterii Domnului.

Uneori, chiar şi religia este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică

O hartă bună a căutării ar fi dată de cele trei mari zone ale geografiei noastre interioare. Asemenea unei celule, o primă zonă este nucleul, cel după chipul lui Dumnezeu, în care se află Tronul sau Împărăţia Lui Dumnezeu. Numai omul care ştie să primească din acest loc "poartă multă roadă". Iar acest "nucleu" este în inima omului. "Să aveţi deci rădăcina şi temelia pusă în dragoste" (Ef. 3, 17). Inima este mai mult decât o pompă care ne împinge seva sângelui în vase, ci are şi o minte a ei, numită nous. Aceasta are o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul şi astfel ea este legătura noastră directă cu Dumnezeu, Cel care a zidit-o tocmai ca ea să primească Harul necreat, dăruit omului. Şi apoi să-l transmită ca lumină, inspiraţie, înţelepciune către mintea raţională, cugetătoare şi implicit celorlalte puteri ale sufletului. Prin Botez şi Sfintele Taine mintea-inimă este iarăşi conectată la Sursa vieţii.

Acest nucleu al fiinţei noastre este învăluit de o zonă de umbră, de spini, de osteneli şi suferinţe, de vid şi singurătate. De la căderea lui, de când omul s-a rupt de Dumnezeu, sufletul lui trăieşte nostalgia a ceea ce a pierdut, se scaldă în absurditate şi nelinişte în faţa morţii, în frământări continue şi în suferinţă. Aceasta este a doua zonă.

Iar la exterior, ca o protecţie pentru a supravieţui, s-a clădit cea de a treia zonă, în care ego-ul se manifestă pentru a opri aceste suferinţe, ca un scut zidit temeinic şi în prea mult timp, timpul nostru, din toate posesiunile, din poziţia socială, renume, imagine, bani şi multe alte dorinţe, bifate în căutarea unei fericiri ceva mai lungi. În acest caz, uneori chiar şi religia este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică. Din păcate, acest scut nu e împotriva durerii, ci e chiar împotriva Vieţii adevărate.

În acest al treilea strat, putem cel mai uşor să ne oprim în căutarea Crăciunului, fermecaţi până la hipnoză de strălucirea podoabelor cumpărate cu bani, a instalaţiilor multicolore care clipesc ca de sărbătoare şi de abundenţa unei mese prea pline cu bucate scumpe. În faţa unui brad susţinut de multe cutii de cadouri ne putem opri înainte să ajungem cu adevărat la locul Naşterii Domnului, anesteziindu-ne simţurile cu aromele "identic naturale" ale Bucuriei la care am fost şi suntem chemaţi.

Ce putem face?! Fiecare articol al acestei pagini a fost, rând pe rând, o soluţie la această problemă, sperând să răspundă pe limba fiecăruia şi să ne ducă poate mai aproape de sursa dorului din noi, care strigă parcă şi mai puternic în aceste zile din an.

Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru


Noi vrem o minune. Vrem să trăim Naşterea cea adevărată. Şi vrem asta acum. Surprinzător poate, e nevoie să renunţăm la dorinţa asta şi la toate dorinţele şi, de asemenea, la nerăbdare. Ca să-I facem Lui loc şi… noi doar să rămânem acolo, cu El, goliţi de orice altă dorinţă. Frenezia pregătirilor de sărbătoare nu are nimic în comun cu calea propusă aici. Are în comun doar faptul că aşa ne-am obişnuit, că aşa am învăţat să trăim. Iar calea cred că e legată mai mult de a fi, decât de a face. Din păcate, nu vă pot spune cum este în acea iesle a Naşterii Darului, pentru că nu am intrat acolo. Ştiu doar că locul ei este în inimă… deci purtăm Crăciunul în noi. Mai cred că această cale este pavată cu binecuvântările noastre, pentru că ele sunt puterea lui Dumnezeu care ne ridică din josul fiinţei noastre spre înălţimea fiinţei noastre care, paradoxal, e în chiar adâncul fiinţei. Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui.

Deci, să facem curat în inima noastră coborând acolo rugăciunea şi nu trimiţând-o la cer, să facem daruri scumpe lumii întregi prin râuri de binecuvântări şi să ne hrănim împărăteşte cu hrana Cinei Liturgice care ne este dată nouă, cu o generozitate copleşitoare, tocmai pentru a ne duce spre bucuria Darului născut în noaptea de Crăciun.

"Steaua prinde să lucească
peste ieslea împărătească
Şi din nou trei magi
varsă din desagi
aur şi tămâie…."

Sursa: link

Gânduri de la Maica Siluana Vlad


Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi însine!

Este de mare importanță pentru noi să conștientizăm că părerile sunt „ipoteze” și nu „axiome” și că avem privilegiul, ca ființe raționale, să nu le probăm direct în viață, ci mai întâi în minunatul laborator al minții. Acolo, în cea mai tainică încăpere a „laboratorului”, părerile pot fi supuse probei de foc a rugăciunii și arătării lor lui Dumnezeu și a confruntării cu poruncile Sale. Dacă luăm decizii imediate, pe baza părerilor, ele vor fi lucrarea minții automate, a minții reacționale, roabă emoțiilor și impulsurilor de „supraviețuire”. Această dimensiune a minții are rolul și foloasele ei și de multe ori ne salvează viața biologic vorbind. Dar noi nu suntem doar ființe biologice și, ca urmare, folosirea acestor căi în relațiile noastre ne transformă în ființe necugetătoare în ciuda „deșteptăciunii” și „dreptății” pentru care suntem capabili să ne ucidem între noi. Avem nevoie să devenim conștienți de dimensiunea creatoare a minții noastre, de capacitatea noastră de a fi raționali, lucizi, onești, liberi, respectuoși, conștienți și iubitori. Iar când ajungem, prin cunoaștere de sine să ne dăm seama că nu ne putem folosi această capacitate, devenim capabili să intrăm într-o relație vie cu Dumnezeu, Singurul Care ne dă puterea de care ducem lipsă. Pe măsură ce vom fi mai cu Dumnezeu, vom deveni mai noi înșine! (MS)

Cine este fericit? Omul care crede și lucrează fericirea pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul și ne-a învățat ce este ea și cum se obține și cum se păstrează în „Predica de pe Munte”! Fericirea de acolo e legată, e cauzată de făgăduințele lui Dumnezeu și de credința nostră în ele, și nu de cele ce ni le-au făcut oamenii... E grea trecerea asta de la logica lumii la cea a lui Hristos. E o adevărată moarte, dar merită să ne chinuim să o facem pentru învierea ce vine prin ea...
Ca să poți înțelege și accepta, ai nevoie ca mai întâi să înțelegi că Dumnezeu nu aruncă în iad pe nimeni. Omul singur alege iadul dacă vrea. Spre exemplu, un copil abuzat, nu va ajunge în iad pentru că n-a putut să-și ierte abuzatorul, ci pentru că a ales ca după aceea, să se abuzeze în continuare pe sine și, apoi, pe alții din jurul său, cu o putere pe care a primit-o de la cel care l-a abuzat pe el! Ca să iasă din acest lanț ucigător, victima are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui, de putere de la El ca să ierte ce a pătimit și să lucreze poruncile spre viață și bucurie.
Un creștin este fericit pentru că se știe iubit de Dumnezeu și crede că El lucrează la vindecarea sa, nu pentru că nu mai greșește sau nu mai păcătuiește. Atenția lui nu mai este îndreptată spre sine, ci spre Domnul și cuvintele Lui! Cu ele se va hrăni, de la ele va lua putere, prin ele se va ocroti de cel ce-i sugerează că nu poate să facă poruncile.
Un copil abuzat are nevoie să iasă din „logica ucigașă” a urâtorului de oameni care ne aruncă în „certitudinea” că ne așteaptă iadul și să intre în logica lui Hristos Care spune: „veniți la Mine toți cei osteniți și răniți și abuzați și Eu vă voi odihni, vă voi vindeca și vă voi da puterea să deveniți ca Mine!” Să căutăm la El mângâiere și iubire, orice am, face până ne vindecăm. Să nu facem eforturi de vindecare fără El.
Fă tot ce te învață Biserica, atât cum poți tu, pentru a fi cu El, pentru a-L avea în tine și cu tine, hrănește-te cu El și El va lucra celelalte de care ai nevoie. Iar de nu vei reuși, să nu deznădăjduiești, ci să spui: „Doamne, Tu cunoști inima mea și neputința mea! Ajută-mă cum știi! Fie voia Ta!” (MS) 


Libertatea noastră este limitată pentru că nu putem alege să fim sau să nu fim, pentru că, am putea alege să nu fim doar când nu suntem încă! Şi cum să facem ceva dacă nu suntem! Iar dacă alegem să refuzăm darul vieţii după ce suntem, alegem să nu mai fim aşa cum vrea să fim Cel Ce ne-a dat fiinţă, şi nu să nu mai fim. Şi în nici un caz să nu fi fost nicicând!
Acest gând este demonic şi ne aduce multă suferinţă!

Viaţa omului este un dar făcut lui la creaţie! Viaţa ta e de atunci, de la facere lui Adam! El, Adam s-a bucurat de viaţa lui şi de frumuseţile raiului până în clipa în care a fost ispitit să devină dumnezeu fără Dumnezeu!

Tu, ca persoană ai venit pe lume la iniţiativa părinţilor tăi, indiferent dacă te-au dorit sau nu, dacă au fost conştienţi sau nu că asta vor! Când s-au îmbrăţişat, viaţa din ei cerea să se dăruiască unui om nou, să fie trăită şi de alt-cineva! Şi Dumnezeu te-a creat pe tine atunci, acolo, din ţărâna vie oferită de părinţii tăi. Tu atunci ai văzut pe Dumnezeu şi ai spus DA vieţii. Tu ai primit atunci următoarele daruri: pe părinţii tăi ca părinţi trupeşti, cu tot ce le aparţine lor, bun şi rău, viaţa, acest mare râu care curge prin noi, fără întrerupere, încă de la început, pe tine însuţi ca persoană, unică şi iubită de Dumnezeu şi pe Dumnezeu ca Tată Ceresc! Atunci ai primit şi darul libertăţii!
Da, libertatea noastră e limitată de faptul că suntem creaţi, că nu suntem dintotdeauna şi nu ne suntem nouă înşine lege, de condiţiile obiective şi subiective ale lumii în care ne naştem, de cei din jurul nostru şi de noi înşine!
Dar darul acesta nu va dispărea niciodată şi se referă numai la a face, numai la calitatea fiinţării şi nu şi la fiinţare! Noi alegem să ne bucurăm de darul vieţii învăţând să-L iubim şi să-L ascultăm pe Dăruitor, sau să nu ne bucurăm de el urmând dorinţelor şi poftelor păcătoase şi ucigătoare ale păcatului. Şansa noastră este să primim Bucuria de a fi de la Însăşi sursa ei! Din cauza împotrivirii şi a sugestiilor făcute de cel viclean şi urâtor de oameni, ni se pare greu! Dar de vom alege Viaţa Care este Domnul, vom alege şi Crucea prin care a venit Învierea şi Bucuria. Da, când nu ne place viaţa aşa cum o avem acum, înseamnă că nu o trăim corect! Să ne schimbăm, să schimbăm modul în care o trăim şi ea, viaţa va fi altfel! Va deveni ce este ea: Darul lui Dumnezeu Cel bun! Dacă o vom trăi aşa cum o moştenim de la lumea aceasta, va fi un blestem. Dacă o înnoim înnoindu-ne mintea şi inima în Domnul, şi ea va fi nouă!
Să ne schimbăm, să o trăim aşa cum ne învaţă Dumnezeu! (MS)

miercuri, 14 decembrie 2011

Concert Caritabil - "Colindul Speranţei"

Concert Caritabil

Liga Tinerilor Creştini Ortodocşi împreună cu Catedrala "Învierea Domnului" din Cartierul Tudor organizează în ziua de Duminică, 18 decembrie, ora 18, un concert umanitar de colinde.

"Colindul Speranţei"

pentru ajutorarea copiilor şi bătrânilor nevoiaşi.

Vor participa:
Maria Budilă, Ramona Fabian, Maria Moldovan, Livia Sorlea, Ionela Moruţan, Teodor şi Narcisa Ţogorean, Maria şi Teodor Sântean, Grupul "Mureşencele", Nelu Şopterean, Corala preoţilor din jud. Alba condusă de Ionuţ Şopterean.

Vă aşteptam cu drag!

marți, 13 decembrie 2011

Momentul salvator al acceptării trecutului

Dr. Andreea Hefco

În acest articol dorim să vorbim despre acceptare, etapă cunoscută a fi parte integrantă în procesul de vindecare a suferinţelor sufleteşti. Am amintit-o în articolele precedente ca fiind o treaptă obligatorie pe care urcăm, atunci când ne dorim pe noi înşine şi când viaţa noastră ne cheamă cu glasul de dor al sufletului. Nu putem trece cu adevărat mai departe fără să acceptăm ceea ce avem acum, în prezent.

Probabil o să fiţi de acord cu această afirmaţie şi poate că fiecare din noi a urcat treapta acceptării, în feluri unice, personale, mai mult decât o singură dată în viaţă. Şi cu toate acestea, nu sunt mulţi cei care o recunosc cu adevărat şi poate mai puţini sunt cei care o caută pentru darurile pe care le aduce.

Când accept ceva, iau faptele ca atare

Privind concret, această etapă este parte integrantă din terapia iertării. De ce iertăm, de ce e totuşi nevoie de iertare? Pentru a ne elibera pe noi înşine de faptele şi de oamenii care ne menţin într-un cerc vicios de tristeţe, resentimente, dureri şi frustări retrăite ca într-un film ce se rulează singur, asemenea unui program automat. Program care nu este viaţa noastră.

Totodată, acceptarea este un punct de plecare, unul sănatos, care vine cu un dar. Poate da un fel de uniformizare a realităţii noastre. Atunci când accept, o fac folosind predominant emisfera dreaptă, cea a raţiunii, şi deci implicarea creierului emoţional, deşi există, este mai puţin evidentă. Când accept ceva, nu mă mai pierd în bulele de emoţii care dau atâta culoare şi intensitate trăirilor noastre, prin faptul că atunci etichetez mult mai puţin ceea ce trăiesc în bun sau rău, adică iau faptele ca atare. Faptele sunt doar fapte, nu le mai trăiesc prin efectele lor, ci doar prin ceea ce sunt. Este o manevră salvatoare pentru noi şi posibilă creierului nostru. Programele învăţate, care ne trec evenimentele de viaţă prin filtrele de catalogare de tip bun (plăcut) şi rău (neplăcut), pot fi evitate prin faptul că impulsurile pot utiliza şi alte căi neuronale. Senzaţia este de mai direct, mai rapid, spre o perspectivă, care neparazitată de nevoile emoţionale, poate fi o bună bază de pornire. Cum putem facilita aceste căi? Dând voit o importanţă mai mică trăirilor noastre, refuzând fascinaţia lor, în încercarea de a urmări scopul, care nu este nimic mai mult decât vederea clară a unei stări de fapt.

Deşi ştim avantajele unor evenimente regretate din trecut, ne dorim să fi fost altfel

Cu toate acestea, de multe ori este de neconceput cum am putea totuşi să nu ne pierdem în trăirile noastre emoţionale, mai ales în momentele de depresie, care sunt veritabile afundări în iadul din mintea noastră. Adică a suferinţei de gânduri şi sentimente care ne ameninţă şi ne sperie că nu suntem buni, că am greşit şi că Dumnezeu ne pedepseşte pentru asta. Atunci putem să constatăm cu surpriză că, deşi ştim foarte bine avantajele unor evenimente regretate din trecut, ne simţim tot bolnavi de tristeţe şi dorim cu disperare doar altceva. Alte fapte, alţi oameni, altă familie, alte decizii, să fi reacţionat diferit, căci numai aşa, prin schimbare, credem că am avea puterea şi am găsi sensul să ne acceptăm viaţa şi implicit să începem să o trăim.

Cunosc un caz în care persoana a avut şansa ca într-un moment de mare tristeţe, generat de trăirea dureroasă a unor consecinţe provenite din alegeri "greşite" din trecut, a fost întrebată cum s-ar simţi acum dacă i s-ar spune şi ar crede, că problema de care se plânge este la acel moment rezolvată? Printr-un efort de voinţă persoana a putut să oprească pentru câteva momente filmul regretelor, al fricii şi al durerii şi a privit în sine. Atunci a constatat cu perplexitate că s-ar simţi exact la fel. Uimirea a fost atât de sinceră încât probabil mintea a tăcut pentru câteva momente şi a putut primi un nou înţeles, pentru care nu avea formatări de bine şi rău, pentru că era un ceva nou. Ceea ce trăia atât de dureros era o furtună emoţională care se întreţinea prin ea însăşi şi nu atât prin evenimentul declanşator. A înţeles că ce trăieşte este ca un fel de dat, nici bun, nici rău, doar ca nişte coordonate ale acelui moment, pe care le-a acceptat atunci ca atare. Erau aceleaşi coordonate care i-au fost cu câteva momente înainte un veritabil blestem. Ele nu s-au schimbat cu nimic. S-a schimbat doar atitutinea persoanei care le trăia. Le-a privit ca pe fapte concrete şi le-a luat ca ceea ce erau, fără să le mai prindă în catalogări de bine sau de rău. Cum ai spune că un copac are rădăcini, trunchi şi ramuri. Nu gândim asta în termeni de calitate. Persoana de care vă vorbesc a spus că pentru prima oară în viaţă a simţit cu adevărat "gustul" acceptării şi darul ei.

Găsirea odihnei promise de Hristos

Adică acceptând, nu ne împotrivim şi doar aşa putem să trăim. Nu înseamnă că ne supunem, înseamnă că nu ne luptăm şi găsim ceva din odihna promisă: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi, că Eu vă voi odihni pe voi!" În momentul în care acceptăm şi binecuvântăm o realitate, Însuşi Dumnezeu, Izvorul binecuvântării, intră în acea realitate şi o preface în altceva, în loc de întâlnire cu El, în uşă de intrare în Bucuria Lui, uneori fără ca evenimentele în sine să se modifice dramatic, ci doar raportarea la ele. Totodată, să nu uităm că Iubirea lui Dumnezeu este uneori greu de pătruns pentru minţile noastre.
 
Sursa: link

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele!

Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu. Trunchiul lor și, mai ales, rădăcinile lor, sunt acolo departe, în cele ce le-am învățat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastră. Acolo am învățat că mânia nu trebuie exprimată, că nu e frumos să te înfurii, și toată energia furiei sau a mâniei s-a deghizat în invidie. La altcineva în zâmbet „drăguț” și supunere. La alții în snobism... Așa, scăpăm de sancțiunea de care ne temem dacă ne mâniem și trăim ceva ce credem că nu „se vede” în afară... Numai că nu facem decât să ne îngropăm „furiosul” în subconștient și să-l lăsăm să ne chinuie și să ne batjocorească dându-ne „fiori” de ce oribil și meschin e (și este) să fii invidios... Așa ne „exprimăm ” furia doar față de noi înşine până în momentele în care găsim pe cineva mai slab, sau pur și simplu „dăm pe de lături” demonstrându-le celor din jur că se poartă inadmisibil... Tot timpul vom putea depista acolo, undeva, un judecător lipsit de milă la adresa celor din jur și vom simți cum mocnește un dezgust fără de margini pentru orice relație. Ca să supraviețuim vom avea nevoie fie să schimbăm locul, fie relațiile, fie să ne retragem în imaginar sau în lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o bună supapă pentru amândouă ascunsurile...
Apoi, umblarea în trecut ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru „ale noastre” și ce minunat se „dezumflă” gravitatea a ceea ce ne-a îngrozit sau dezgustat... Pe măsură ce ne asumăm ale noastre și le oferim Domnului, împreună cu acestea oferim și cele primite de la ai noștri...
Acum foarte important este că tot ce descoperim și ne asumăm să le oferim Domnului, să le spovedim dacă sunt păcate pentru a avea energia să ne iubim pe noi înșine și pe cei de lângă noi...

Da, nu credem că Dumnezeu ne iubește, pentru că nu am avut nici o experiență a iubirii necondiționată. Pentru că am trăit doar condiționările pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc și necondiționat... Câți părinți n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, înainte să aibă un copil dincolo de gratii, îi spuneau acestuia: „dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc...” că apoi, acolo, să fie din iubire...

Apoi, nu credem că Dumnezeu ne iubește pentru că noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Dacă vom crede și vom înțelege că păcatul nu e tot una cu noi, că este o diferență ontologică între păcat și păcătos, vom înțelege cu inima ce este iubirea și vom crede în ea. Acum doar o gândim și o judecăm după senzațiile de satisfacție transformate în percepții de valoare...

Sunt valoros pentru că mă iubește...? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o mulțime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru că am învățat asta, pentru că firea căzută mă împinge la asta și eu nu știu, sau nu vreau să știu că Dumnezeu îmi dă putere să spun „nu” impulsului și aleg ca mai degrabă să-l neg, să-l „refulez” etc... Și cu cât ne vom ascunde mai abitir, cu atât bârna din ochii noștri va fi mai mare și, prin ea, nevoia firească de vindecare și convertire la Adevăr, se va transforma în râvna de a-i vindeca pe ceilalți, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazită de victimizare sau de justificare de sine... (MS)


Sursa: link

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

Despre lepădare, iubire, împărtăşire - discuţii pornind de la filmul "Sunset Limited"
Serile Talpalari, Iaşi, 6 dec 2011

spicuiri din conferinţă...

lepădarea de sine înseamnă lepădarea de lume. lepădarea de ce a făcut lumea cu tine.

eu nu sunt viaţa mea, eu sunt administratorul vieţii mele

taina Bisericii e că Dumnezeu ne învaţă ca pe nişte copii

dar unii dintre noi vrem să rămânem copii, nu vrem să ne maturizăm.

a mă lepăda de mine înseamnă să renunţ la cunoaşterea prin simţuri şi să cunosc prin relaţia cu El

lepădarea convingerilor mele, a valorilor mele şi însuşirea valorilor lui Dumnezeu, întruparea lui Hristos.

Omul nu poate să se lepede de sine fără Dumnezeu. Dumnezeu nu vine şi zice „nu mai păcătui”, ci îţi dă o putere ca să nu mai faci ce făceai. Dar dacă tu foloseşti acea putere ca să şi faci ce făceai, să şi-ţi asiguri loc în rai, atunci nu merge.

în Biserica Ortodoxă, vindecarea nu se poate face decât prin ambele căi: prin Sfintele Taine şi prin coexistenţa cu Dumnezeu, adică prin rugăciune... Rugăciunea care are forme până la a trăi cu Dumnezeu, a trăi El în mine şi eu în El. Eu îi dau trupul meu şi El îmi dă trupul Lui şi trăim o singură viaţă.
Rgăciunea este viaţa mea.... la capătul ei de lucrare ascetică e bucurie, e uimire. Eu mă minunez de El, El se minunează de mine. El se bucură de mine, eu mă bucur de El... Dar trupul meu, fiinţa mea, sinele meu nu se îndumnezeieşte decât în Hristos ca persoană. Eu sunt individ, dar sunt chemat să devin persoană. Rugăciunea mă face persoană. Spun „Tu, Doamne, Tu mi-ai vorbit mie.” Eu sunt eu şi Tu eşti tu Eu nu pot să-I spun lui Dumnezeu „eu-şi-Tu” decât dinlăuntru, şi nu poate să fie înlăuntru decât dacă intră El înlăuntru şi locuieşte în mine. Şi nu intră înlăuntru dacă nu intră Hristos cu Trupul şi Sângele Lui ca să locuiască în mine. Dar dacă nu devin un „tu” pentru El, eu voi fi un butoi plin cu Dumnezeu. Foamea mea e atât de mare, încât pot să mă umplu cu cuvinte din Sfânta Scriptură, din Sfinţii Părinţi. Dar ca să ce?!? Cine e “tu”-ul meu? Pentru cine sunt eu “tu”? Cine se miră de mine şi moare de dragul meu? Că dacă mă împărtăşesc numai ca să nu mă uit la filme porno… parcă-i cam puţin… sau ca să mă fac om de treabă. Dumnezeu n-a venit ca să ne facem oameni de treabă. Sigur că e mai sănătos să joci rummy decât să te îmbeţi. Dar poţi să fii mort veşnic fiind treaz: ce faci acolo?
Deci numai rugăciunea, numai comunicarea faţă către faţă, de la persoană la Persoană … avem nevoie să facem paşii aceştia să simţim că suntem “eu”, că suntem subiecte, că suntem persoană, şi că atâta timp cât spun “dreptatea mea, plăcerea mea, simţirea mea, ciocolata mea, casa mea, credinţa mea, ortodoxia mea”... de fapt, eu sunt definit prin ce am şi nu cine sunt.
De ce să-L mâncăm? Ca toţi să fie una, să fim cu El. Acest El, eu, tu… ca noi să fim una.
E taina Persoanei. A fi ca Dumnezeu înseamnă a avea o existenţă personală, înseamnă a exista pentru un “tu” şi împreună cu un celălalt, cu “el”.

Cum se iubesc oamenii, când se iubesc atât de mult încât ar vrea să se topească unul în altul.
Această dorinţa de a fi una poate fi un pericol să renunţăm şi să dispărem, să ne topim, să scăpăm de noi, fiind una. Or aici suntem una, suntem acelaşi Om, dar nu aceeaşi persoană. Sunt alte ipostasuri.
Iubirea presupune contemplare… să-l vezi pe celălalt, să-i vezi taina şi să simţi că eşti una.
***
Îndumnezeirea e scopul în sine. Împărtăşirea e ca să ieşim în pace, să ieşim în lume cu Dumnezeu, ca să fiu martorul Lui în lume, că El este bucuria mea, viaţa mea.
Filmul poate fi vizionat aici:  http://www.novamov.com/video/6skc9ys0g8k60

Sursa:link

Conferință - Vindecările paranormale în viaţa creştinului

Liga Tinerilor Creștini Ortodocşi 
din Tîrgu Mureş şi Centrul Catehetic 
“ Sf. Chiril al Ierusalimului” organizează conferinţa pentru tineri,

 “Vindecările paranormale 
în viaţa creştinului”

 Susţinută de Protosinghelul Justin Petre, stareţul Mănăstirii "Sf. Ioan Casian" şi Prof. Ioan Vlăducă, biomatematician şi teolog.
 Conferinţa va avea loc: 
Joi, 15 decembrie, începând cu ora 18
la sediul Centrului Catehetic, din incinta 
Bisericii “Sf Ana”- Bdul. Pandurilor

miercuri, 7 decembrie 2011

Pilde ortodoxe

Taina sufletului celuilalt se cunoaste prin împărtăsire

Spicuiri din conferinţă:
... avem nevoie de trezirea capacităţii noastre de cunoaştere prin rugăciune
***
... ca să înţeleagă cineva taina Sfintei Treimi trebuie să-şi răstignească mintea
***
.... Taina sufletului celuilalt se cunoaşte prin împărtăşire...
 ***
Cum adică nu sunt persoane oamenii care nu se botează?
Individul îşi simte fiinţa ca pe ceva ce-i aparţine.
... În starea omului nebotezat, noi trăim ca indivizi. Eu nu pot să simt viaţa celuilalt, nu pot să-l trăiesc pe celălalt, eu nu sunt în comuniune cu nimeni. Eu sunt în relaţie cu cine-mi face bine şi rup relaţia cu cine-mi face rău, m-apropii de cine-mi place şi fug de cine nu-mi place, pentru că asta dobândim în viaţa de individ.
Prin botez, se reface legătura cu Dumnezeu. Din nou intră harul lui Dumnezeu, energia necreată în mintea omului. Şi intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Suntem în comuniune cu Dumnezeu.  Şi, de câte ori trăim realmente comuniunea cu Dumnezeu suntem în comuniune şi cu ceilalţi. Dar avem libertatea să trăim individual, să nu facem asta. Deci eu, Îl am pe Dumnezeu în mine, Îl am pe Duhul Sfânt în mine, dar eu trăiesc conform deprinderii mele de a fi individ. Alegând asta, trăiesc individual: am casa mea, părerea mea... credinţa mea... totul este al meu, în scopul confortului meu şi de interes personal.
Misiunea individului e să se conserve, să supravieţuiască.
***
... Îngerul păzitor nu face lucruri care să fie împotriva voinţei mele, împotriva voii mele. El are o prezenţă iubitoare care mă invită să nu fac un lucru. Pentru că făcând un lucru, vine după el alt lucru. Când îmi vine un gând de judecată, el îmi dă putere să nu primesc eu gândul şi să nu judec eu, el nu mă apără (opreşte de la a face). Numai pe copii îi apără.
Cum să profităm de ajutorul îngerului păzitor?
... Păcatul de bază al omului este autonomia: „eu pot”
... Putem să profităm de ajutorul îngerului primindu-l, deschizându-ne acestui ajutor. Este o atenţie... Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa, o adiere fină care ne spune ce-i bine: „nu zice asta”, „nu fă asta”, „nu pleca acum”... dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri, deşi ca nişte comenzi clare. Spre deosebire de şoapta îngerului, care e delicată, a diavolului este obsedantă. Îl cunoaştem pe îngerul rău prin faptul că nu putem să scăpăm de gând. Şi îl cunoaştem pe cel bun că de abia auzim această şoaptă.
Cum mă apără îngerul, având în vedere că el nu are acces la trupul meu, să-mi pună degetul pe sinapsă, ca să nu mai gândesc rău. El poate, cu energia lui, să acţioneze în energia mea şi eu să fac lucrul ăla. El îmi dă mie un plus de energie cu care mă ajută.
***
... Când suntem pe aceeaşi lungime de undă cerebrală, ghicim gândul celuilalt, unii chiar văd, prin telepatie, dacă suntem pe aceeaşi lungime duhovnicească - din prima înţeleg ce spune părintele, dacă avem o preţuire personală, din empatie, din dragoste, din comuniune voi fi pe aceeaşi lungime de undă. Nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntem separaţi şi fiecare vibrează pe frecvenţa lui... de aceea soluţia este să iubim, şi numai iubind cunoaştem. De aceea, soluţia este să ne rugăm, pentru că rugându-ne, ne curăţim mintea şi intrăm în relaţie cu îngerul şi ne mărim puterile cu oferta lui, cu puterile lui, cu energiile lui.
***
Cum ar trebui să realizăm dezvoltarea personală?
1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme...
2. Descoperirea locului unde se face „tratament”...
Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.
Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chia şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare...
3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin faptele bune...
4. Îndumnezeirea
... Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală e iertarea celor care ne-au făcut rău
 ***
Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu... Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.

marți, 6 decembrie 2011

Gânduri de la Maica Siluana Vlad

Domnul asteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legile iubirii omenesti ca să iubim cu iubirea Lui 

Fiecare cădere ne arată diferența dintre „teorie și practică” (lăsând deoparte felul greșit în care citim cuvântul teorie).
Mintea noastră are două puteri: una activă - mintea rațională, cugetătoare - care face lucrări și una pasivă – mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă), care îndură lucrări. Când învățăm ceva, mintea activă își zidește sinapse pentru a-și depozita știința și a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învățate dacă acestea nu vin de la Sursa Vieții, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului și de a-l transmite ca lumină, inspirație, înțelepciune puterii active, cugetătoare și celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinților noștri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică și s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, rușinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputința, însoțite de durere când nu sunt satisfăcute și de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el și și-a orientat puterile sufletului spre căutarea simțirilor plăcute și evitarea celor dureroase. Aici își au sursa științele și tehnicile omenești. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minții sale active de a lucra și păstra rezultatele eficiente ale științei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmașe și gândurilor automate, zdrențe ale gândirii raționale, de la care așteaptă și chiar pretinde să-i potolească foamea și setea de absolut care i-au rămas și după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea și întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minții noastre bolnave. Prin Botez și Sfintele Taine El este deja în inima noastră, adică mintea–inimă e iarăși conectată la Sursa vieții de unde primim puterea și lumina necesare mai întâi vindecării firii și apoi sfințirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertății omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Și mulți oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjește inima, dar nu știu cum s-o facă. Și nu știu pentru că nu mai frecventează școala care este Biserica. Chiar și cei care merg la Biserică și se Spovedesc și Împărtășesc, nu merg la școala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învățăm să ne curățim mintea și inima de păcat și de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învățând să ne rugăm în duh și adevăr până-L vom simți pe Duhul Sfânt rugându-se în inima noastră și cele ce urmează apoi...Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înțeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control și eficiență pentru că ea știe ce este „bine” și ce este „rău” și să nu-i simțim cu inima întunecată de frici, griji și îngrijorare. Atunci Îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele așa cum îl vedem noi și cu orice preț, cu prețul călcării libertății celuilalt care, evident, are capacitatea noastră de a învăța ceva vreodată fără noi!
Or Domnul nu intră în aceste jocuri ale minții noastre și ne așteaptă cu răbdare să ne amintim de El și să ieșim din legile iubirii omenești ca să iubim cu iubirea Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunțăm, să murim acelei dorințe de a se întâmpla lucrurile cum știm noi că e bine, sau cum ne place nouă și să căutăm Împărăția Lui în chiar acele momente și situații. De îndată ce vom face asta „se va adăuga nouă” toate cele după care tânjim. Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice care controlează toate și dorește să fie totul după binele nostru care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoștinței binelui și răului...
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat” nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc. (MS)

Copilul interior şi saltul spre adevărata maturizare

Dr. Andreea Hefco

Probabil toţi am trăit, mai mult decât o singură dată, surprinderea de a ne găsi, adulţi fiind, în ipostaze copilăreşti, dar care se cereau impetuos îndeplinite; având dorinţe aparent nepotrivite vârstei: de a ne da în leagăn, de a construi castele de nisip, de a cumpăra jucării sau a spune cuvintele cu o voce schimbată, de copil. Poate ne-am murdărit voit cu tort sau ne-am bucurat „copilăreşte“ în faţa unui cadou surpriză, am exclamat, am sărit sau am aplaudat cu un entuziasm pe care îl credeam pierdut odată cu anii.
Dacă am fi avut norocul să nu primim o apostrofare pedagogică, de la noi înşine sau din afara noastră, am fi stat poate mai mult în prezenţa unui simţ, numit uneori a fi chiar al şaselea simţ şi cunoscut sub numele de „copilul minunat“. Acest copil minune este considerat a fi partea „cea mai plină de viaţă a sinelui nostru“. Este jucăuş, vesel, plin de naturaleţe şi creativitate. Are o voinţă puternică. E fericit şi trist; râde şi plânge, din toată inima. E minunat şi imprevizibil. Are dorinţe imperative. Îşi creează spaţiul necesar creşterii, înfloririi şi izbândirii. Acest „copil minune“ nu se teme niciodată că va rătăci calea, e totdeauna receptiv la impresii şi experienţe noi, la alternative de viaţă şi la surprize. „El ne dă tăria, capacitatea, entuziasmul şi spontaneitatea de a trăi în prezent, nu în vinovăţia zilei de ieri sau în teama zilei de mâine. El ne îndeamnă să descoperim împlinirea supremă înlăuntru, în Dumnezeu.“ (John Chryssavgis - Reîntregirea sufletului) „Copilul minune“ nu îmbătrâneşte sau moare odată cu anii. Rămâne o parte din noi, acea parte care ne ajută să vedem frumosul dincolo de urât, lumina dincolo de întuneric, viaţa dincolo de abuz şi violenţă. Cu toate acestea, acest fel de a fi al sinelui nostru poate fi rănit.

„Copilul interior“ este în fapt tot ce am inhibat în noi înşine

Încă de la început noi am fost învăţaţi că este bun ceea ce ne produce plăcere şi rău ceea ce ne produce durere. Cea mai adâncă stare de bine cunoscută este cea care se naşte din iubirea, contopirea dintre copil şi mamă, încă din pântece, în viaţa intrauterină, şi apoi, după naştere, prin mângâiere şi alăptare. Această formă unică, specială, de intimitate, în care noi trăim acceptarea, siguranţa, protecţia, grija iubitoare, devine un model lăuntric al „binelui“ pe care apoi îl căutăm întreaga viaţă, pentru că „seamănă, cât de cât, dorinţei chipului lui Dumnezeu înscris în noi“. Problema este generată de o credinţă falsă, de o înţelegere greşită, şi anume că doar părinţii pot fi sursa acestui bine pe care îl căutăm. Atunci când ajungem să trăim imensa durere şi neputinţa de nu a fi iubiţi aşa cum suntem, chiar de către proprii părinţi, încercăm să facem orice pentru a obţine de la singurii „dumnezei“ pe care îi cunoaştem, Mama şi Tata, iubirea, aprecierea, intimitatea, după care suntem însetaţi din fire. Nu uitaţi că modul în care procesează mintea copilului este foarte diferit de cel al adultului. Concluzia că „aşa cum sunt nu este bine“ poate să vină din fapte minore, foarte diverse, cum ar fi o întârziere a părinţilor acasă, care poate fi interpretată de copil ca o pedeapsă pentru că „eu nu am fost bun şi ei nu mă mai vor“. Din acel moment, alegerile copilului vor fi făcute în funcţie de atitudinea părinţilor şi vor urmări doar obţinerea iubirii şi a intimităţii pierdute sau a oricărei manifestări care poate fi decodată ca o formă de asigurare că acea iubire încă mai există pentru ei. Aşa apare „copilul interior“, care este în fapt tot ce am inhibat, ascuns şi chiar ucis în noi înşine, alături de tot ce am pus în loc pentru a face şi a simţi ceea ce credeam că ne-ar face iar iubiţi de Mama şi de Tata. Se creează astfel un scenariu de viaţă, care este scris în emisfera stângă, adică în creierul „emoţional“, cel care prelucrează informaţii infinit mai rapid decât partea noastră raţională şi care, prin această rapiditate, ne conduce detaşat reacţiile în faţa evenimentelor pe care le trăim. Adică alegem constant şi inconştient un tip de comportament învăţat încă din copilărie, pe baza „scenariului“ menit să ne asigure succesul, oricât de aberant şi lipsit de eficienţă s-a dovedit a fi de multe ori în trecut. În acest proces, partea raţională nu e lăsată decât să integreze într-un oarecare „normal“ ceea ce trăim, aducând explicaţii şi argumente care să nu contrazică povestea. Un exemplu ar putea fi chiar un stil foarte generos de a fi, care iese uşor în întâmpinarea nevoilor celorlalţi, dar nu la modul sănătos al bunului samarinean, ci ignorând total sau încălcând nevoile proprii, până la a se aduce pe sine în situaţii primejdioase. Acest comportament a fost unul care în trecut i-a adus aprecierea şi care astfel a devenit parte integrantă din scenariul condus de copilul interior în căutarea iubirii pierdute.

Acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă este numai în şi cu El

Din fericire, micile plăceri şi momente de linişte obţinute astfel îşi pierd în timp credibilitatea în faţa judecăţii conştiinţei şi intrăm în criză (crisis â judecată) existenţială. Este momentul în care avem uriaşa şansă să „renunţăm la dinţii de lapte“ ai celui care caută doar să se simtă bine şi să ne acceptăm vinovăţia, boala şi să renunţăm la cârjele încrederii în sine sau în orice altceva decât Dumnezeu. Sau putem alege să ne „sinucidem“ de durere, adâncindu-ne în dependenţe autodistrugătoare, sau să înnebunim construind explicaţii delirante.

Etapa de recunoaştere şi conştientizare a nevoilor copilului din noi este una necesară şi ea aduce înţelegere şi o parte de vindecare lăuntrică, dar ea este urmată şi de o altă etapă esenţială, în care nu mai cred că aceste nevoi îmi sunt vitale, accept şi asum că ele au fost neîmplinite şi accept să trăiesc cu asta, mutându-mă spre Domnul cu toată atenţia şi nevoia mea. Pentru că acea iubire pe care o căutăm clipă de clipă, încă de când am fost creaţi, poate găsi răspuns numai în şi cu El.
Sursa:link

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Consecinţele ascunse ale coabitării

Dana Alecu

Creşterea gradului de coabitare este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai semnificative schimbări demografice ale secolului, în ceea ce priveşte familia (Smock, 2000). Totuşi, în ţări mult mai avansate decât România, s-a constatat deja, în cercetări de la începutul acestui secol, că trăirea în concubinaj înaintea căsătoriei este asociată cu o mai proastă comunicare în căsătorie, cu satisfacţie maritală scăzută, cu grade crescute de violenţă domestică şi mai mare probabilitate de divorţ. Când le spui unor tineri ce merg mai puţin la biserică despre faptul că a trăi împreună înainte de căsătorie nu e o alegere sănătoasă, tind să te catalogheze din start ca fiind habotnic, lipsit de deschidere faţă de realităţile zilei de azi.
Ideea de a avea o relaţie de coabitare, o căsătorie de probă înainte de căsătorie, pare una dintre cele mai sigure modalităţi în care doi tineri se pot cunoaşte. Şi ce poate fi mai important într-o căsătorie decât buna cunoaştere a viitorilor soţi?! Într-o lume în care lucrurile se mişcă uneori cu o viteză ameţitoare, în care totul este în schimbare, avem parcă nevoie de o garanţie, o probă, prin care să ne confirmăm că facem pasul potrivit, cu persoana potrivită. Chiar şi înţelepciunea populară pare să confirme această viziune, mai modernă, asupra relaţiilor, prin proverbe precum „mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu îl cunoşti“.

Coabitarea duce la reducerea stabilităţii în cuplu

Multă vreme chiar şi specialiştii, psihologi şi sociologi, au susţinut faptul că este important pentru viitorul căsătoriei să cunoaştem dinainte obiceiurile, preferinţele şi micile defecte ale persoanei iubite, pentru a vedea dacă putem trăi cu ele. A opta pentru o relaţie de coabitare anterioară căsătoriei poate aluneca însă treptat spre una dintre următoarele ipostaze: putem considera că în relaţia de coabitare avem deja tot ceea ce ne oferă căsătoria, plus libertatea de a alege. Pe măsură ce relaţia durează de mai mult timp şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre partener, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie. În spatele acestei amânări se poate afla şi sentimentul de nesiguranţă, aşteptarea ca anumite aspecte care ne nemulţumesc, anumite probleme să se rezolve, pentru ca apoi să facem următorul pas. O altă posibilă ipostază ar fi aceea de a încerca să găseşti partenerul/partenera potrivită intrând într-un sistem de căutări de tipul încercare-eroare, care în final să ducă la o stare de oboseală, la consumarea bucuriei, energiei şi spontaneităţii. Astfel se poate ajunge la concluzia „nici el/ea nu este potrivit/ă… doar am încercat“.
Dincolo de diferitele opinii fundamentate psihologic, moral sau religios, vom prezenta în continuare concluziile unor studii sociologice. Aceste cercetări demonstrează cu certitudine că, în pofida credinţelor generalizate cu privire la necesitatea unei perioade de coabitare de probă, efectele sunt contrarii. Sociologii demonstrează că în prezent relaţiile de coabitare sunt răspândite pe scară largă: 60% dintre căsătorii sunt precedate de o relaţie de probă, în timp ce în 75% dintre relaţiile de coabitare există planuri mai mult sau mai puţin concrete de căsătorie. Dacă punem faţă în faţă concepţia generală răspândită şi realitatea concretă, vom constata că între cele două se află o mare prăpastie. Concluziile cercetărilor realizate de universităţi din Canda, Suedia, Noua Zeelandă şi Statele Unite demontează aşteptările conform cărora relaţiile premaritale conduc ulterior la stabilitatea relaţiei în căsătorie. Datele obţinute demonstrează că între 50% şi 80% dintre cuplurile care au convieţuit anterior căsătoriei ajung la divorţ, comparativ cu cele care nu au coabitat anterior căsătoriei. De fapt, unii cercetători vorbesc de „efectul de coabitare“, care în timp este asociat cu reducerea stabilităţii în cuplu, creşterea conflictelor, tensiunilor şi, în final, creşterea numărului de divorţuri. Unul dintre motivele acestui fenomen este acela că în relaţiile de coabitare premaritale partenerii învaţă să comunice, să negocieze şi să rezolve diferenţele de opinie într-o manieră mai puţin sănătoasă, bazată pe control şi manipulare.

Sociologii demonstrează inutilitatea coabitării premaritale
Profesorul Jay Teachman de la Universitatea Western Washington afirmă că „una dintre cele mai bine demonstrate corelaţii este aceea între convieţuirea premaritală şi destrămarea ulterioară a căsătoriei“. De asemenea, în căsătoriile care nu au fost precedate de relaţii de probă, modul de comunicare între soţi este pozitiv, iar viziunea acestora asupra viitorului este mai optimistă.
Iată deci că relaţia de coabitare transmite mesajul: „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“, în timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“. Iată deci că este vorba de aspecte total diferite, care nu au cum să decurgă una din alta, iar studiile sociologice au ajuns la concluzia că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.
Sursa: link

luni, 17 octombrie 2011

Terapia şi drumul spre dobândirea libertăţii

Dr. Andreea Hefco
Este greu de crezut cum mesaje pe care ni le însuşim în copilărie pot să ne guverneze prezentul cu o precizie nedorită, din care ne este uneori atât de greu să scăpăm. Şi asta numai pentru că nu le înţelegem. Ca şi cum ne-am lupta cu un duşman invizibil, care pare să câştige mereu, atâta vreme cât nu-i conştientizăm prezenţa şi cât nu căutăm să aflăm cum a intrat în viaţa noastră.

Puteţi gândi cum o femeie cu adevărat frumoasă, sănătoasă, şefă de promoţie la o facultate de renume, admirată şi poate invidiată de mulţi trăieşte zilnic cu ideea că „este mai prejos decât alţii“? Cum fiecare greşeală pe care o face „îi produce remuşcări nesfârşite“? Cum o viaţă întreagă s-a luptat „să facă ceva extraordinar“, „să fie cea mai bună“ şi „să nu greşească“? Am cunoscut-o pe E. la 29 de ani. Trecând de frumuseţea distinsă şi de eleganţa ei, i-am remarcat poziţia capului uşor plecat, a spatelui încovoiat de o greutate nevăzută şi modul particular în care mergea. Uneori apăsat, ca şi cum voia să-şi confirme la fiecare pas că sub talpă există un pământ real care o susţine sau uneori ezitant, ca în faţa unor gropi nevăzute, dar care puteau să o înghită în orice moment. 

Din povestea ei am aflat că era al doilea copil şi că fusese crescută până la 3 ani de bunici, aceasta din cauza serviciului părinţilor săi, care nu permitea la acea vreme o soluţie mai bună. Nu i-a lipsit nimic, bunica a înconjurat-o cu dragoste, deşi una presărată cu multe critici şi impulsionări verbale, făcute probabil cu cele mai bune intenţii, dar unui copil e nevoie să îi vorbeşti ca unui copil, fără mesaje toxice, chiar dacă ele sunt spuse pentru a-i oferi generos baza experienţei tale de o viaţă. Zilele şi anii au trecut mai mult sau mai puţin firesc, fără ca nimeni să îşi dea seama că în mintea unei fetiţe perfecte intraseră, tăcut, credinţe noi şi limitatoare: „eu nu trebuia să exist“, „eu deranjez“, „dacă o să fiu cea mai bună, dacă o să ştiu tot şi nu o să greşesc niciodată o să am voie să trăiesc“. Pentru că „eu sunt mai prejos decât alţii“. Să nu uităm că ele sunt concluziile unui copil, născute dintr-o mare neînţelegere a faptului că părinţii au lăsat-o în grija bunicilor: „părinţii mei m-au abandonat aici din cauză că nu mă doreau, că sunt «greşită». Era mai bine să nu fi existat. Dacă nu eram, ceilalţi ar fi fost mai fericiţi“.

Tu eşti cel care generezi situaţiile repetitive

Aceste mesaje la care aderăm în copilărie sunt cunoscute sub numele de injoncţiuni, iar în cazul prezentat injoncţiunea este „nu exista“. Ea poate apărea şi în alte moduri, cum ar fi după un mesaj toxic „dacă tu nu erai, eu nu rămâneam cu tatăl tău“, „îmi omori zilele“, „mai bine nu te năşteam“, „regret ca am familie“ „mă faci nefericit, mă dezamăgeşti permanent“ etc. 

Pentru E. faptul că a fost lăsată în grija bunicilor a reprezentat motivul principal care a generat credinţa că „dacă vreau să trăiesc, trebuie să fiu cea mai bună“. În această mică idee stau închişi ani de suferinţe, în care orice eşec era o adevărată dramă şi în care o muncă imensă, totală, a fost pusă în slujba unui ţel irealist, care se spera aducător de fericire. Pentru că un succes era simţit ca şi scurtă relaxare a unui evadat dintr-o închisoare nevăzută, ca un moment de linişte trecătoare, senzaţie care a fost confundată cu fericirea, deşi nu era mai mult decât o scădere în intensitatea unei frici permanente. Căci ce poate fi mai teribil decât să crezi că e nevoie să îţi câştigi permanent dreptul de a exista sau o să dispari? Fiecare notă maximă, apreciere, examen cu felicitări erau un verdict ascuns pentru încă o zi de viaţă câştigată. Iar insuccesele erau pedepsite aspru cu tristeţi lungi şi inexplicabile pentru cei din jur, cu zile nesfârşite de somn, care e tot o formă „de a nu exista“, cu agresiuni verbale şi uneori fizice, pe care şi le autoaplică.

O dată descoperită şi înţeleasă această credinţă, jumătate din drumul vindecării este irevocabil făcut, pentru că nu poţi să uiţi, într-o situaţie similară, că tu eşti cel care, prin ceea ce crezi, generezi acest tip scenarii de viaţă (profesii sau situaţii concrete care îţi permit să câştigi, printr-un efort ce depăşeşte pe mulţi, o poziţie dificilă, un statut important, să salvezi vieţi etc, totul cu ideea de a-ţi câştiga de fapt dreptul tău la viaţă, fără ca asta să te oprească sau să îţi aducă pacea).

A trăi noi şi nu credinţele noastre

Terapia poate folosi mai multe metode. Un mod eficient şi scurt este de a găsi scopul acestei credinţe şi asta se face descoperind cu luciditate şi temeinic atât dezavantajele, cât şi avantajele pe care o astfel de abordare a vieţii ţi le-a adus. Conştientizând scopul, poţi să ierţi cele trecute şi, prin această acceptare şi integrare a celor trăite, poţi să te desprinzi de vechile tipare şi să alegi altceva, o nouă credinţă.

Un alt mod de terapie poate consta în a pune în scenă un dialog în care persoana vorbeşte părţii ei, pe care o recunoaşte ca inferioară, cea „mai prejos decât a celorlaţi“, şi îi spune ce crede despre ea. Apoi, un dialog similar se face şi către partea meritorie, partea valoroasă din noi, dialog care se va vedea că este în general mult mai dificil de pus în cuvinte, pentru că ne este greu să ne vedem talanţii şi să ne bucurăm de noi. Terapeutul continuă această sesiune cu o a treia abordare, absolut esenţială, în care persoana îşi imaginează că se poate adresa şi copilului mic, cel lăsat la bunici, că îl poate lua în braţe şi vorbi, din postura de părinte. Adică, din prezent, îţi vorbeşti ţie ca şi copil, spunându-ţi tot ce aveai nevoie să auzi şi - foarte important - alegând conştient să fii tu părintele acelei părţi neglijate din tine. Puse în cuvinte didactice, aceste etape îşi pierd din potenţialul imens de simţire, care le face extrem de impresionante de trăit, din postura de pacient şi de ajutat, din poziţia de terapeut. Ele generează o energie care este putere şi care, canalizată în rugăciune, aduce cu adevărat vindecarea.

Şi poate, chiar după această succintă prezentare, vă puteţi întreba de ce e nevoie de terapie? Este mare nevoie, pentru a ne dobândi libertatea, de a ne trăi pe noi şi nu credinţele noastre şi poate mai mult decât atât, de a face loc în noi Celui care este cu adevărat răspunsul oricărei nevoi şi dorinţe, adevăratului Vindecător.

Sursa: link

marți, 11 octombrie 2011

Conferinta cu IPS Hierotheos Vlachos

Doamne ajuta!

Va trimit mai jos linkul de pe care puteti vedea de la Iasi, live pe internet, videoconferinta Mitropolitului de Nafpaktos si Aghios Vlasios HIEROTHEOS VLACHOS, vineri, 14.10.2011 ora 19.

Unde scrie ENTER GUEST NAME va trebui sa scrieti numele dvs. si apoi sa dati ENTER. Nu trebuie sa completati nimic nici la USERNAME si nici la PAROLA.

http://1032948.livebroadcast.talkfusionlive.com/golive/m/G8JFUkaoClBAEZD

Multe informatii:
http://www.razbointrucuvant.ro/anunturi/2011/10/06/ips-hierotheos-vlachos-va-conferentia-la-iasi-de-sfanta-parascheva-despre-teologia-parintelui-ioannis-romanidis/

luni, 10 octombrie 2011

Să învăţăm să reconfigurăm convingerile

Credinţele şi substraturile lor :

Să învăţăm să reconfigurăm convingerile

Dr. Andreea Hefco,

Acest articol îşi propune să aducă un alt exemplu despre lumea care se ascunde în spatele unor cuvinte. Cuvinte obişnuite, concrete şi finite, care ascund în spatele lor poveşti de viaţă.

 Dacă am şti să ascultăm şi ceea ce nu spunem, ne-am înţelege mult mai uşor, iar drumul nostru ar dobândi o nouă coerenţă şi poate o abordare mai blândă şi mai delicată. Pentru că în cuvintele noastre sunt culori din suflet, culori date de dorinţe, dureri nevindecate, credinţe, amintiri, speranţe. Dar şi răspunsuri, foarte multe răspunsuri, de la noi, pentru noi înşine.

 
Când mi-a spus că nu îşi găseşte o mulţumire statornică în nici o relaţie din viaţa sa, C.I. avea 34 de ani. Că îşi doreşte şi caută încă o prietenie prin care să simtă acea împlinire, pe care în alt fel nu a putut să o atingă. Rugată să detalieze cum anume înţelege împlinirea despre care vorbeşte, a spus în multe cuvinte că are nevoie de cineva care să-i respecte, să-i recunoască şi să se potrivească ritmului ei interior, care-i poate trezi în suflet fascinaţie, dorinţă, respect, mister, căutare, speranţă, credinţă, feminitate, copilul interior, mama, iubita etc., doar fiind ceea ce este şi respectând un dans de stări cu sufletul său, adică un fel de potrivire la răspuns, la aşteptări, la ritm. A adăugat că vrea să fie privită într-un anume fel, care îi arată că e văzută ca ceea ce este şi că ea este cea mai importantă pentru celălalt. Întrebată cum este cineva care este "cel mai important", C. I. a răspuns că "cel mai important este cineva care nu aşteaptă" iubirea, atenţia, grija, recunoaşterea şi dorinţa din partea celorlalţi, care o primeşte natural, fără să o mai aştepte. Din discuţii s-a relevat astfel că, deşi era la o vârsta adultă, ea intra într-o relaţie cu aşteptări din copilărie, deoarece în această perioadă de vârstă nevoile afective nu i-au fost implinite într-un un mod constant, suficient şi sănătos. 

"Dacă sunt cea mai importantă voi fi iubită"

Copilul a înţeles că "dacă ar fi cea mai importantă", aceste necesităţi afective care sunt vitale şi-ar găsi un răspuns. Acest raţionament a apărut în urma unor mici succese, prin care a observat că dacă "lua note bune, era cea mai bună la şcoală, făcea ceva deosebit", primea aprecierile şi atenţia de care avea atâta nevoie. Astfel s-a născut o credinţă: "dacă sunt cea mai importantă voi fi iubită", credinţă care generează constant scenarii în care persoana devine cu adevărat importantă într-un cerc de prieteni, la serviciu, în familie, aproape oriunde apare, tocmai pentru a-şi împlini nevoile afective. Cu toate acestea, metoda nu merge cu adevărat şi ea se află permanent într-o căutare, pentru că, deşi este importantă, cumva asta nu o face fericită. 

Cum se lucrează cu o astfel de programare care creează o hartă de comportament în mintea noastră? Se văd avantajele, dezavantajele, scopul experienţei în sine şi se schimbă credinţa, printr-o redecizie făcută acum, în prezent. Credinţele, oricât de vechi, se pot transforma, dacă dorim schimbarea şi ne asumăm această responsabilitate. 

Avantajele credinţei de a avea nevoie să fie importantă au fost că persoana a căutat permanent să se remarce prin rezultate deosebite, să îşi cultive valoarea proprie. Are un statut real câştigat prin studiu, principii morale, s-a perfecţionat constant, s-a căutat pe sine, darurile proprii şi le-a pus într-un mod unic în valoare. Este azi ceea ce este şi datorită acestei credinţe. A cunoscut persoane noi şi interesante care aparent puteau să fie un răspuns şi o vindecare.

Dar din păcate, credinţa, deşi largă, este totuşi limitatoare, pentru că i-a şablonat relaţiile într-un cadru de aşteptări imense, nerealiste, care probabil nu pot fi împlinite de nici un om. Cum ar trebui să fie persoana care să-i intuiască acest ocean de nevoi interioare, cel mai adesea exprimate imprecis, chiar în cuvinte concrete, dar care ascund poveşti nespuse, să-i simtă ritmul interior, să-i răspundă mereu şi perfect acelor necesităţi adânci şi dureroase. În plus, nu s-a putut trăi cu adevarat pe sine însăşi, în acea încercare neliniştită de a fi mereu importantă într-o relaţie. Oare cum ar fi fost ea fără această credinţă? Viaţa s-a transformat într-o aşteptare constantă de ceva, de cineva, care, odată găsit, să dea un răspuns acestui dor permanent. Aşteptarea a fost atât de dureroasă încât C.I. afirmă că azi nu mai suportă să se pună conştient în poziţia de a aştepta orice, că "urăşte această aşteptare". 

Doar Dumnezeu este răspunsul care umple şi vindecă

Robert Goulding în "Schimbând vieţi prin terapia redeciziei" spune că e foarte util în vindecare să punem în scenă un dialog în care noi, cei de acum, ne vorbim nouă din trecut. Ne explicăm cu blândeţe, poate şi cu umor, în stilul propriu fiecăruia, că înţelegem ceea ce ne-a determinat atunci să gândim astfel, că ne înţelegem nevoia de iubire, dar că nu este necesar să ne punem viaţa în slujba ţelului de a fi "cel mai important". Că suntem importanţi prin ceea ce suntem, prin faptul că trăim, că suntem o creaţie minunată, suntem unici, irepetabili şi că vrem să acceptăm această unicitate, indiferent cum se manifestă ea, pentru că în fapt ne dorim pe noi. 

Acest dialog în care ne vedem şi ne explicăm chiar nouă avantajele şi dezavantajele credinţei de viaţă s-a demonstrat că are un rol foarte important în terapie. 

Implică înţelegere, iertare şi acceptare. Iar pentru integrarea experienţei este foarte important sensul experienţei de viaţă trăite prin intermediul credinţei. 

Pentru cazul prezentat în acest articol, sensul descoperit a fost că "nici un om nu îmi poate răspunde acestei nevoi şi doar Dumnezeu este răspunsul care umple şi vindecă". Acest drum a dus persoana la un adevăr obţinut prin experienţa concretă, trăită cu durere şi pasiune, la un adevăr care nu se mai ia de la ea. În plus, a dus la iertarea trecutului, la eliberarea de şabloanele relaţionale în care ceilalţi puteau fi văzuţi ca ceea ce erau, în frumuseţea unicităţii lor, nu ca ingrediente trunchiate pentru nevoi nespuse.

Deci mergând cu răbdare în spatele unor cuvinte, se poate descoperi o poveste de viaţă care, înţeleasă, ne scoate la lumina pe care o căutăm.

vineri, 7 octombrie 2011

Bine ati venit!

Bine ati venit pe blogul Ligii Tinerilor Crestini Ortodocşi Români din Tg. Mureş.
Cine suntem noi? 
Suntem un grup de tineri... Pentru tineri
Ce facem noi?  
Organizăm discuţii despre noi şi problemelenoastre;
Propunem teme pentru a le discuta împreună;
Ne petrecem timpul împreună ne distram împreună; 
Ne implicăm în multe alte activităţi de ordin social cultural şi catehetic dar dacă vrei să afli mai multe despre noi şi de vrei să ni te alături te asteptam la locul nostru de întâlnire în fiecare Duminică începând cu orele 18 la Paraclisul de la subsolul Catedralei Învierea Domnului din cartierul Tudor Vladimirescu (situată la intersecţia B-Dului 1 Dec.1918 cu cel al Pandurilor)