Consecinţele ascunse ale coabitării

Dana Alecu

Creşterea gradului de coabitare este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai semnificative schimbări demografice ale secolului, în ceea ce priveşte familia (Smock, 2000). Totuşi, în ţări mult mai avansate decât România, s-a constatat deja, în cercetări de la începutul acestui secol, că trăirea în concubinaj înaintea căsătoriei este asociată cu o mai proastă comunicare în căsătorie, cu satisfacţie maritală scăzută, cu grade crescute de violenţă domestică şi mai mare probabilitate de divorţ. Când le spui unor tineri ce merg mai puţin la biserică despre faptul că a trăi împreună înainte de căsătorie nu e o alegere sănătoasă, tind să te catalogheze din start ca fiind habotnic, lipsit de deschidere faţă de realităţile zilei de azi.
Ideea de a avea o relaţie de coabitare, o căsătorie de probă înainte de căsătorie, pare una dintre cele mai sigure modalităţi în care doi tineri se pot cunoaşte. Şi ce poate fi mai important într-o căsătorie decât buna cunoaştere a viitorilor soţi?! Într-o lume în care lucrurile se mişcă uneori cu o viteză ameţitoare, în care totul este în schimbare, avem parcă nevoie de o garanţie, o probă, prin care să ne confirmăm că facem pasul potrivit, cu persoana potrivită. Chiar şi înţelepciunea populară pare să confirme această viziune, mai modernă, asupra relaţiilor, prin proverbe precum „mănânci un sac de sare cu un om şi tot nu îl cunoşti“.

Coabitarea duce la reducerea stabilităţii în cuplu
Multă vreme chiar şi specialiştii, psihologi şi sociologi, au susţinut faptul că este important pentru viitorul căsătoriei să cunoaştem dinainte obiceiurile, preferinţele şi micile defecte ale persoanei iubite, pentru a vedea dacă putem trăi cu ele. A opta pentru o relaţie de coabitare anterioară căsătoriei poate aluneca însă treptat spre una dintre următoarele ipostaze: putem considera că în relaţia de coabitare avem deja tot ceea ce ne oferă căsătoria, plus libertatea de a alege. Pe măsură ce relaţia durează de mai mult timp şi este mulţumitoare din perspectiva celor doi sau cel puţin a unuia dintre partener, este din ce în ce mai greu să se facă pasul spre căsătorie. În spatele acestei amânări se poate afla şi sentimentul de nesiguranţă, aşteptarea ca anumite aspecte care ne nemulţumesc, anumite probleme să se rezolve, pentru ca apoi să facem următorul pas. O altă posibilă ipostază ar fi aceea de a încerca să găseşti partenerul/partenera potrivită intrând într-un sistem de căutări de tipul încercare-eroare, care în final să ducă la o stare de oboseală, la consumarea bucuriei, energiei şi spontaneităţii. Astfel se poate ajunge la concluzia „nici el/ea nu este potrivit/ă… doar am încercat“.
Dincolo de diferitele opinii fundamentate psihologic, moral sau religios, vom prezenta în continuare concluziile unor studii sociologice. Aceste cercetări demonstrează cu certitudine că, în pofida credinţelor generalizate cu privire la necesitatea unei perioade de coabitare de probă, efectele sunt contrarii. Sociologii demonstrează că în prezent relaţiile de coabitare sunt răspândite pe scară largă: 60% dintre căsătorii sunt precedate de o relaţie de probă, în timp ce în 75% dintre relaţiile de coabitare există planuri mai mult sau mai puţin concrete de căsătorie. Dacă punem faţă în faţă concepţia generală răspândită şi realitatea concretă, vom constata că între cele două se află o mare prăpastie. Concluziile cercetărilor realizate de universităţi din Canda, Suedia, Noua Zeelandă şi Statele Unite demontează aşteptările conform cărora relaţiile premaritale conduc ulterior la stabilitatea relaţiei în căsătorie. Datele obţinute demonstrează că între 50% şi 80% dintre cuplurile care au convieţuit anterior căsătoriei ajung la divorţ, comparativ cu cele care nu au coabitat anterior căsătoriei. De fapt, unii cercetători vorbesc de „efectul de coabitare“, care în timp este asociat cu reducerea stabilităţii în cuplu, creşterea conflictelor, tensiunilor şi, în final, creşterea numărului de divorţuri. Unul dintre motivele acestui fenomen este acela că în relaţiile de coabitare premaritale partenerii învaţă să comunice, să negocieze şi să rezolve diferenţele de opinie într-o manieră mai puţin sănătoasă, bazată pe control şi manipulare.

Sociologii demonstrează inutilitatea coabitării premaritale
Profesorul Jay Teachman de la Universitatea Western Washington afirmă că „una dintre cele mai bine demonstrate corelaţii este aceea între convieţuirea premaritală şi destrămarea ulterioară a căsătoriei“. De asemenea, în căsătoriile care nu au fost precedate de relaţii de probă, modul de comunicare între soţi este pozitiv, iar viziunea acestora asupra viitorului este mai optimistă.
Iată deci că relaţia de coabitare transmite mesajul: „nu sunt foarte sigur/sigură. Putem încerca, să vedem până la urmă ce iese“, în timp ce căsătoria înseamnă „te vreau în întregime, cu bune şi cu rele, şi mă dăruiesc în întregime ţie“. Iată deci că este vorba de aspecte total diferite, care nu au cum să decurgă una din alta, iar studiile sociologice au ajuns la concluzia că a convieţui înainte de căsătorie este o idee deficitară, nesănătoasă.

Sursa: link

Terapia şi drumul spre dobândirea libertăţii

Dr. Andreea Hefco
Este greu de crezut cum mesaje pe care ni le însuşim în copilărie pot să ne guverneze prezentul cu o precizie nedorită, din care ne este uneori atât de greu să scăpăm. Şi asta numai pentru că nu le înţelegem. Ca şi cum ne-am lupta cu un duşman invizibil, care pare să câştige mereu, atâta vreme cât nu-i conştientizăm prezenţa şi cât nu căutăm să aflăm cum a intrat în viaţa noastră.

Puteţi gândi cum o femeie cu adevărat frumoasă, sănătoasă, şefă de promoţie la o facultate de renume, admirată şi poate invidiată de mulţi trăieşte zilnic cu ideea că „este mai prejos decât alţii“? Cum fiecare greşeală pe care o face „îi produce remuşcări nesfârşite“? Cum o viaţă întreagă s-a luptat „să facă ceva extraordinar“, „să fie cea mai bună“ şi „să nu greşească“? Am cunoscut-o pe E. la 29 de ani. Trecând de frumuseţea distinsă şi de eleganţa ei, i-am remarcat poziţia capului uşor plecat, a spatelui încovoiat de o greutate nevăzută şi modul particular în care mergea. Uneori apăsat, ca şi cum voia să-şi confirme la fiecare pas că sub talpă există un pământ real care o susţine sau uneori ezitant, ca în faţa unor gropi nevăzute, dar care puteau să o înghită în orice moment. 

Din povestea ei am aflat că era al doilea copil şi că fusese crescută până la 3 ani de bunici, aceasta din cauza serviciului părinţilor săi, care nu permitea la acea vreme o soluţie mai bună. Nu i-a lipsit nimic, bunica a înconjurat-o cu dragoste, deşi una presărată cu multe critici şi impulsionări verbale, făcute probabil cu cele mai bune intenţii, dar unui copil e nevoie să îi vorbeşti ca unui copil, fără mesaje toxice, chiar dacă ele sunt spuse pentru a-i oferi generos baza experienţei tale de o viaţă. Zilele şi anii au trecut mai mult sau mai puţin firesc, fără ca nimeni să îşi dea seama că în mintea unei fetiţe perfecte intraseră, tăcut, credinţe noi şi limitatoare: „eu nu trebuia să exist“, „eu deranjez“, „dacă o să fiu cea mai bună, dacă o să ştiu tot şi nu o să greşesc niciodată o să am voie să trăiesc“. Pentru că „eu sunt mai prejos decât alţii“. Să nu uităm că ele sunt concluziile unui copil, născute dintr-o mare neînţelegere a faptului că părinţii au lăsat-o în grija bunicilor: „părinţii mei m-au abandonat aici din cauză că nu mă doreau, că sunt «greşită». Era mai bine să nu fi existat. Dacă nu eram, ceilalţi ar fi fost mai fericiţi“.

Tu eşti cel care generezi situaţiile repetitive

Aceste mesaje la care aderăm în copilărie sunt cunoscute sub numele de injoncţiuni, iar în cazul prezentat injoncţiunea este „nu exista“. Ea poate apărea şi în alte moduri, cum ar fi după un mesaj toxic „dacă tu nu erai, eu nu rămâneam cu tatăl tău“, „îmi omori zilele“, „mai bine nu te năşteam“, „regret ca am familie“ „mă faci nefericit, mă dezamăgeşti permanent“ etc. 

Pentru E. faptul că a fost lăsată în grija bunicilor a reprezentat motivul principal care a generat credinţa că „dacă vreau să trăiesc, trebuie să fiu cea mai bună“. În această mică idee stau închişi ani de suferinţe, în care orice eşec era o adevărată dramă şi în care o muncă imensă, totală, a fost pusă în slujba unui ţel irealist, care se spera aducător de fericire. Pentru că un succes era simţit ca şi scurtă relaxare a unui evadat dintr-o închisoare nevăzută, ca un moment de linişte trecătoare, senzaţie care a fost confundată cu fericirea, deşi nu era mai mult decât o scădere în intensitatea unei frici permanente. Căci ce poate fi mai teribil decât să crezi că e nevoie să îţi câştigi permanent dreptul de a exista sau o să dispari? Fiecare notă maximă, apreciere, examen cu felicitări erau un verdict ascuns pentru încă o zi de viaţă câştigată. Iar insuccesele erau pedepsite aspru cu tristeţi lungi şi inexplicabile pentru cei din jur, cu zile nesfârşite de somn, care e tot o formă „de a nu exista“, cu agresiuni verbale şi uneori fizice, pe care şi le autoaplică.

O dată descoperită şi înţeleasă această credinţă, jumătate din drumul vindecării este irevocabil făcut, pentru că nu poţi să uiţi, într-o situaţie similară, că tu eşti cel care, prin ceea ce crezi, generezi acest tip scenarii de viaţă (profesii sau situaţii concrete care îţi permit să câştigi, printr-un efort ce depăşeşte pe mulţi, o poziţie dificilă, un statut important, să salvezi vieţi etc, totul cu ideea de a-ţi câştiga de fapt dreptul tău la viaţă, fără ca asta să te oprească sau să îţi aducă pacea).

A trăi noi şi nu credinţele noastre

Terapia poate folosi mai multe metode. Un mod eficient şi scurt este de a găsi scopul acestei credinţe şi asta se face descoperind cu luciditate şi temeinic atât dezavantajele, cât şi avantajele pe care o astfel de abordare a vieţii ţi le-a adus. Conştientizând scopul, poţi să ierţi cele trecute şi, prin această acceptare şi integrare a celor trăite, poţi să te desprinzi de vechile tipare şi să alegi altceva, o nouă credinţă.

Un alt mod de terapie poate consta în a pune în scenă un dialog în care persoana vorbeşte părţii ei, pe care o recunoaşte ca inferioară, cea „mai prejos decât a celorlaţi“, şi îi spune ce crede despre ea. Apoi, un dialog similar se face şi către partea meritorie, partea valoroasă din noi, dialog care se va vedea că este în general mult mai dificil de pus în cuvinte, pentru că ne este greu să ne vedem talanţii şi să ne bucurăm de noi. Terapeutul continuă această sesiune cu o a treia abordare, absolut esenţială, în care persoana îşi imaginează că se poate adresa şi copilului mic, cel lăsat la bunici, că îl poate lua în braţe şi vorbi, din postura de părinte. Adică, din prezent, îţi vorbeşti ţie ca şi copil, spunându-ţi tot ce aveai nevoie să auzi şi - foarte important - alegând conştient să fii tu părintele acelei părţi neglijate din tine. Puse în cuvinte didactice, aceste etape îşi pierd din potenţialul imens de simţire, care le face extrem de impresionante de trăit, din postura de pacient şi de ajutat, din poziţia de terapeut. Ele generează o energie care este putere şi care, canalizată în rugăciune, aduce cu adevărat vindecarea.

Şi poate, chiar după această succintă prezentare, vă puteţi întreba de ce e nevoie de terapie? Este mare nevoie, pentru a ne dobândi libertatea, de a ne trăi pe noi şi nu credinţele noastre şi poate mai mult decât atât, de a face loc în noi Celui care este cu adevărat răspunsul oricărei nevoi şi dorinţe, adevăratului Vindecător.

Sursa: link

Conferinta cu IPS Hierotheos Vlachos

Doamne ajuta!

Va trimit mai jos linkul de pe care puteti vedea de la Iasi, live pe internet, videoconferinta Mitropolitului de Nafpaktos si Aghios Vlasios HIEROTHEOS VLACHOS, vineri, 14.10.2011 ora 19.

Unde scrie ENTER GUEST NAME va trebui sa scrieti numele dvs. si apoi sa dati ENTER. Nu trebuie sa completati nimic nici la USERNAME si nici la PAROLA.

http://1032948.livebroadcast.talkfusionlive.com/golive/m/G8JFUkaoClBAEZD

Multe informatii:
http://www.razbointrucuvant.ro/anunturi/2011/10/06/ips-hierotheos-vlachos-va-conferentia-la-iasi-de-sfanta-parascheva-despre-teologia-parintelui-ioannis-romanidis/

Credinţele şi substraturile lor :

Să învăţăm să reconfigurăm convingerile

Dr. Andreea Hefco,

Acest articol îşi propune să aducă un alt exemplu despre lumea care se ascunde în spatele unor cuvinte. Cuvinte obişnuite, concrete şi finite, care ascund în spatele lor poveşti de viaţă.

 Dacă am şti să ascultăm şi ceea ce nu spunem, ne-am înţelege mult mai uşor, iar drumul nostru ar dobândi o nouă coerenţă şi poate o abordare mai blândă şi mai delicată. Pentru că în cuvintele noastre sunt culori din suflet, culori date de dorinţe, dureri nevindecate, credinţe, amintiri, speranţe. Dar şi răspunsuri, foarte multe răspunsuri, de la noi, pentru noi înşine.

 

Când mi-a spus că nu îşi găseşte o mulţumire statornică în nici o relaţie din viaţa sa, C.I. avea 34 de ani. Că îşi doreşte şi caută încă o prietenie prin care să simtă acea împlinire, pe care în alt fel nu a putut să o atingă. Rugată să detalieze cum anume înţelege împlinirea despre care vorbeşte, a spus în multe cuvinte că are nevoie de cineva care să-i respecte, să-i recunoască şi să se potrivească ritmului ei interior, care-i poate trezi în suflet fascinaţie, dorinţă, respect, mister, căutare, speranţă, credinţă, feminitate, copilul interior, mama, iubita etc., doar fiind ceea ce este şi respectând un dans de stări cu sufletul său, adică un fel de potrivire la răspuns, la aşteptări, la ritm. A adăugat că vrea să fie privită într-un anume fel, care îi arată că e văzută ca ceea ce este şi că ea este cea mai importantă pentru celălalt. Întrebată cum este cineva care este "cel mai important", C. I. a răspuns că "cel mai important este cineva care nu aşteaptă" iubirea, atenţia, grija, recunoaşterea şi dorinţa din partea celorlalţi, care o primeşte natural, fără să o mai aştepte. Din discuţii s-a relevat astfel că, deşi era la o vârsta adultă, ea intra într-o relaţie cu aşteptări din copilărie, deoarece în această perioadă de vârstă nevoile afective nu i-au fost implinite într-un un mod constant, suficient şi sănătos. 

"Dacă sunt cea mai importantă voi fi iubită"

Copilul a înţeles că "dacă ar fi cea mai importantă", aceste necesităţi afective care sunt vitale şi-ar găsi un răspuns. Acest raţionament a apărut în urma unor mici succese, prin care a observat că dacă "lua note bune, era cea mai bună la şcoală, făcea ceva deosebit", primea aprecierile şi atenţia de care avea atâta nevoie. Astfel s-a născut o credinţă: "dacă sunt cea mai importantă voi fi iubită", credinţă care generează constant scenarii în care persoana devine cu adevărat importantă într-un cerc de prieteni, la serviciu, în familie, aproape oriunde apare, tocmai pentru a-şi împlini nevoile afective. Cu toate acestea, metoda nu merge cu adevărat şi ea se află permanent într-o căutare, pentru că, deşi este importantă, cumva asta nu o face fericită. 

Cum se lucrează cu o astfel de programare care creează o hartă de comportament în mintea noastră? Se văd avantajele, dezavantajele, scopul experienţei în sine şi se schimbă credinţa, printr-o redecizie făcută acum, în prezent. Credinţele, oricât de vechi, se pot transforma, dacă dorim schimbarea şi ne asumăm această responsabilitate. 

Avantajele credinţei de a avea nevoie să fie importantă au fost că persoana a căutat permanent să se remarce prin rezultate deosebite, să îşi cultive valoarea proprie. Are un statut real câştigat prin studiu, principii morale, s-a perfecţionat constant, s-a căutat pe sine, darurile proprii şi le-a pus într-un mod unic în valoare. Este azi ceea ce este şi datorită acestei credinţe. A cunoscut persoane noi şi interesante care aparent puteau să fie un răspuns şi o vindecare.

Dar din păcate, credinţa, deşi largă, este totuşi limitatoare, pentru că i-a şablonat relaţiile într-un cadru de aşteptări imense, nerealiste, care probabil nu pot fi împlinite de nici un om. Cum ar trebui să fie persoana care să-i intuiască acest ocean de nevoi interioare, cel mai adesea exprimate imprecis, chiar în cuvinte concrete, dar care ascund poveşti nespuse, să-i simtă ritmul interior, să-i răspundă mereu şi perfect acelor necesităţi adânci şi dureroase. În plus, nu s-a putut trăi cu adevarat pe sine însăşi, în acea încercare neliniştită de a fi mereu importantă într-o relaţie. Oare cum ar fi fost ea fără această credinţă? Viaţa s-a transformat într-o aşteptare constantă de ceva, de cineva, care, odată găsit, să dea un răspuns acestui dor permanent. Aşteptarea a fost atât de dureroasă încât C.I. afirmă că azi nu mai suportă să se pună conştient în poziţia de a aştepta orice, că "urăşte această aşteptare". 

Doar Dumnezeu este răspunsul care umple şi vindecă

Robert Goulding în "Schimbând vieţi prin terapia redeciziei" spune că e foarte util în vindecare să punem în scenă un dialog în care noi, cei de acum, ne vorbim nouă din trecut. Ne explicăm cu blândeţe, poate şi cu umor, în stilul propriu fiecăruia, că înţelegem ceea ce ne-a determinat atunci să gândim astfel, că ne înţelegem nevoia de iubire, dar că nu este necesar să ne punem viaţa în slujba ţelului de a fi "cel mai important". Că suntem importanţi prin ceea ce suntem, prin faptul că trăim, că suntem o creaţie minunată, suntem unici, irepetabili şi că vrem să acceptăm această unicitate, indiferent cum se manifestă ea, pentru că în fapt ne dorim pe noi. 

Acest dialog în care ne vedem şi ne explicăm chiar nouă avantajele şi dezavantajele credinţei de viaţă s-a demonstrat că are un rol foarte important în terapie. 

Implică înţelegere, iertare şi acceptare. Iar pentru integrarea experienţei este foarte important sensul experienţei de viaţă trăite prin intermediul credinţei. 

Pentru cazul prezentat în acest articol, sensul descoperit a fost că "nici un om nu îmi poate răspunde acestei nevoi şi doar Dumnezeu este răspunsul care umple şi vindecă". Acest drum a dus persoana la un adevăr obţinut prin experienţa concretă, trăită cu durere şi pasiune, la un adevăr care nu se mai ia de la ea. În plus, a dus la iertarea trecutului, la eliberarea de şabloanele relaţionale în care ceilalţi puteau fi văzuţi ca ceea ce erau, în frumuseţea unicităţii lor, nu ca ingrediente trunchiate pentru nevoi nespuse.

Deci mergând cu răbdare în spatele unor cuvinte, se poate descoperi o poveste de viaţă care, înţeleasă, ne scoate la lumina pe care o căutăm.

O scurta prezentare

Multumiri speciale lui LariCi

Afise de la diferite activitati

Bine ati venit!

Bine ati venit pe blogul Ligii Tinerilor Crestini Ortodocşi Români din Tg. Mureş.

Cine suntem noi? 

● Suntem un grup de tineri... Pentru tineri

Ce facem noi?  

● Organizăm discuţii despre noi şi problemelenoastre;

● Propunem teme pentru a le discuta împreună;

● Ne petrecem timpul împreună ne distram împreună; 

● Ne implicăm în multe alte activităţi de ordin social cultural şi catehetic dar dacă vrei să afli mai multe despre noi şi de vrei să ni te alături te asteptam la locul nostru de întâlnire în fiecare Duminică începând cu orele 18 la Paraclisul de la subsolul Catedralei “Învierea Domnului” din cartierul “Tudor Vladimirescu (situată la intersecţia B-Dului 1 Dec.1918 cu cel al Pandurilor)